Partidul Național Democrat Creștin
O dată cu sfîrşitul celui de Al Doilea Război Mondial însă, cu ascensiunea Uniunii Sovietice şi cu spectrul holocaustului nuclear, soluţia militară a devenit mult prea riscantă.
Momentul decisiv a fost în 1951, cînd Iranul s-a revoltat împotriva unei companii petroliere britanice care-i exploata resursele naturale şi locuitorii. Compania era predecesoarea lui British Petroleum, BP-ul de astăzi. Drept răspuns, primul ministru iranian, bucurîndu-se de o mare popularitate şi ales în mod cît se poate de democratic (desemnat de revista Time, în 1951, drept Omul anului), Mohammad Mossadegh, a naţionalizat toate proprietăţile petrolifere iraniene. O Anglie grav jignită a căutat ajutor la aliatul din cel de Al Doilea Război Mondial, adică la SUA. Oricum, ambele ţări se temeau că o desfăşurare de forţe militare ar putea provoca din partea Uniunii Sovietice o acţiune în numele Iranului.
Aşadar, în loc să trimită acolo puşcaşii marini, Washingtonul l-a detaşat pe agentul CIA, Kermit Roosevelt (nepotul lui Theodore). El a acţionat strălucit, cîştigîndu-i pe oameni prin mite şi ameninţări. Apoi i-a împins să organizeze o serie de revolte de stradă şi demonstraţii violente care au creat impresia că Mossadegh nu numai că nu se bucura de popularitate, dar, pe deasupra, mai era şi inept. În cele din urmă, Mossadegh a fost învins, petrecîndu-şi tot restul vieţii în arest la domiciliu. Pro-americanul Mohammad Reza Shah a devenit un dictator fără contracandidat. Kermit Roosevelt a pregătit decorul pentru o nouă profesie, una în rîndurile căreia aveam să mă înscriu şi eu1.
Mişcarea lui Roosevelt a remodelat istoria Orientului Mijlociu şi a demonstrat că vechile strategii de consolidare a unui imperiu erau depăşite. În plus, ea a mai coincis şi cu începutul experimentelor în „acţiuni militare nenucleare limitate”, care, în cele din urmă, au avut drept rezultat umilirea SUA în Coreea şi Vietnam. Deja în 1968, anul în care am dat interviul la NSA, devenise clar că, dacă SUA voia să-şi realizeze visul întemeierii unui imperiu global (după cum prevăzuseră cei ca preşedinţii Johnson şi Nixon), ea trebuia să adopte strategii modelate după exemplul iranian furnizat de Roosevelt. Aceasta era singura cale de a-i învinge pe sovietici fără ameninţarea unui război nuclear.
Mai exista însă o problemă. Kermit Roosevelt era angajat al CIA. Dacă ar fi fost prins, consecinţele ar fi fost dezastruoase. El orchestrase prima operaţie a SUA de demitere a unui guvern străin, fiind de aşteptat să urmeze multe alte operaţiuni de acest tip. Important era însă să se găsească o modalitate ca Washingtonul să nu fie implicat direct.
Din fericire pentru strategi, în anii 1960 s-a asistat şi la un alt tip de revoluţie: întărirea corporaţiilor internaţionale şi a organizaţiilor multinaţionale, cum ar fi Banca Mondială şi FMI. Acesta din urmă era finanţat în primul rînd de SUA şi de suratele noastre în întemeierea imperiului din Europa. O relaţie simbiotică s-a dezvoltat între guverne, corporaţii şi organizaţiile multinaţionale.
Se găsise deja soluţia la problema Kermit-ca-agent-CIA. Agenţiile de spionaj din SUA – inclusiv NSA – aveau sarcina să identifice potenţiali AE, care puteau fi apoi angajaţi de către corporaţii internaţionale. Aceşti AE nu trebuiau niciodată plătiţi de guvern, ci urmau să-şi ia salariile din sectorul privat. Aşadar, dacă ar fi fost dată în vileag, treaba lor murdară ar fi fost atribuită lăcomiei corporaţiilor, nicidecum politicii guvernamentale. În plus, corporaţiile care îi angajau, deşi plătite de agenţiile guvernamentale şi de partenerii lor – băncile multinaţionale (cu banii contribuabililor), erau ferite de controlul Congresului şi de opinia publică, protejate de un ansamblu de iniţiative legislative în plină dezvoltare, incluzînd marca înregistrată, comerţul internaţional şi legile privind libertatea informaţiei
Am scris aceste rînduri în 1982, la începutul unei cărţi avînd titlul provizoriu Conştiinţa unui asasin economic. Cartea era dedicată preşedinţilor a două ţări, foşti clienţi de-ai mei pe care i-am respectat şi pe care i-am considerat spirite înrudite – Jaime Roldos, preşedintele Ecuadorului, şi Omar Torrijos, preşedintele Republicii Panama. Amîndoi muriseră, în 1981, în accidente tragice de avion. Morţile lor nu au fost însă accidentale. Ei au fost asasinaţi deoarece se opuneau fraternizării dintre capii corporaţiilor, ai guvernului şi ai băncilor al căror scop nu era şi nu e altul decît clădirea imperiului global. Noi, AE, am ratat ocazia de a le schimba opiniile, drept care a intrat în scenă cealaltă categorie de asasini economici, mai precis şacalii vînaţi de CIA, aflaţi mereu în urma noastră, gata să intervină.
Datoria mea era „de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sînt prinşi în capcana unei reţele de datorii care ne asigură loialitatea lor. Le putem impune orice dorim – pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale energetice şi aeroporturi. Deţinătorii companiilor de inginerie tehnologicăconstrucţii din Statele Unite au devenit fabulos de bogaţi”.
Statele Unite cheltuiesc peste 87 de miliarde de dolari pentru a purta războiul din Irak, în timp ce Organizaţia Naţiunilor Unite estimează că, dacă am folosi mai puţin de jumătate din această sumă, am putea asigura apă potabilă, alimentaţie corespunzătoare, servicii sanitare şi educaţia elementară fiecărui locuitor de pe planeta
În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele (reunite sub denumirea colectivă de corporatocraţie) îşi folosesc puterea financiară şi politică pentru a avea garanţia că şcolile, afacerile şi mass-media noastră susţin atît conceptul fals, cît şi resortul acestuia. Ele ne-au adus în situaţia în care civilizaţia noastră mondială a ajuns un fel de maşină monstruoasă care necesită cantităţi de combustibil şi de întreţinere în creştere exponenţială, într-atît de uriaşe încît, în cele din urmă, aceasta va consuma totul, nemairămînîndu-i altă soluţie decît să se devoreze pe sine.
Corporatocraţia nu este o conspiraţie, deşi membrii ei împărtăşesc valori şi ţeluri comune. Una dintre funcţiile cele mai importante ale corporatocraţiei este de a perpetua şi de a extinde şi consolida în permanenţă acest sistem. Vieţile celor care „au reuşit”, precum şi posesiunile lor – reşedinţele, iahturile şi avioanele particulare – sînt prezentate ca nişte modele care să ne stimuleze pe noi toţi să consumăm şi iar să consumăm, la infinit. Orice ocazie este exploatată din plin pentru a ne convinge că achiziţionarea de bunuri este datoria noastră civică, prădarea planetei este benefică pentru economie şi, în consecinţă, ea serveşte intereselor noastre superioare. Indivizi ca mine primesc salarii scandalos de mari pentru a crea legăturile sistemului. Dacă dăm greş, o formă şi mai diabolică de asasin economic, şacalul, intră în scenă. Iar dacă şi şacalii eşuează, atunci treaba pică în sarcina armatei.
Această carte reprezintă confesiunea unui om care, pe vremea cînd era AE, făcea parte dintr-un grup relativ restrîns. În prezent, indivizi care joacă un asemenea rol abundă. Ei poartă titluri eufemistice, se plimbă pe coridoarele de la Monsanto, General Electric, Nike, General Motors, Wal- Mart şi pe cele ale aproape tuturor companiilor importante din lume. Într-o accepţiune cît se poate de reală, Confesiunile unui asasin economic este nu numai povestea mea, ci şi a lor.
De fapt, ceea ce noi, asasinii economici, facem cel mai bine este să clădim tocmai acest imperiu global. Sîntem un grup de elită alcătuit din femei şi bărbaţi care utilizează organizaţiile financiare internaţionale pentru a crea condiţiile în măsură să determine aservirea celorlalte naţiuni corporatocraţiei aflate în fruntea celor mai mari corporaţii, guverne şi bănci. Asemenea echivalenţilor noştri din Mafie, şi noi, asasinii economici, facem tot felul de favoruri. Acestea iau forma împrumuturilor pentru dezvoltarea infrastructurilor – centrale electrice, autostrăzi, porturi, aeroporturi sau parcuri industriale.
O condiţie a acordării acestor împrumuturi este ca numai companiile de construcţii şi inginerie tehnologică din ţara noastră să se ocupe de respectivele proiecte. In esenţă, cea mai mare parte din bani nu părăseşte niciodată Statele Unite, fiind pur şi simplu transferaţi din conturile de la Washington către firmele prestatoare din New York, Houston sau San Francisco.
În ciuda faptului că banii sînt returnaţi aproape imediat corporaţiilor membre ale corporatocraţiei (creditorul), ţara care le primeşte este obligată să returneze întreaga sumă, plus dobînda. Dacă un AE dobîndeşte un succes deplin, atunci împrumuturile sînt atît de mari încît, după cîţiva ani, debitorul ajunge în imposibilitatea de a le mai plăti. În astfel de cazuri, întocmai cum procedează Mafia, ne revendicăm partea care ni se datorează, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, una sau mai multe din următoarele pretenţii: control asupra voturilor din ONU, instalarea de baze militare sau accesul la resurse preţioase, cum ar fi petrolul sau controlul asupra Canalului Panama. Desigur, debitorul continuă să ne datoreze bani — şi, uite aşa, o altă ţară se mai adaugă la imperiul nostru global.
În aceeaşi perioadă, reprezentanţii culturilor indigene au început să riposteze. De exemplu, la 7 mai 2003, un grup de avocaţi americani, reprezentînd peste treizeci de mii de locuitori indigeni ai Ecuadorului, au intentat un proces, de 1 miliard de dolari, împotriva ChevronTexaco Corp. Plîngerea consta în faptul că, între 1971 şi 1992, gigantul petrolier aruncase pînă la patru milioane de galoane pe zi de ape toxice, contaminate cu petrol, metale grele, cancerigene, în gropi deschise şi rîuri, şi că aceeaşi companie a lăsat neacoperite aproape 350 de asemenea puţuri care continuă să omoare atît oameni, cît şi animale
Datoria lumii a treia a crescut la peste 2,5 trilioane de dolari, iar costul administrării sale – peste 375 miliarde pe an în 2004 – este mai mult decît plăteşte toată lumea a treia pe educaţie şi sănătate, şi de douăzeci de ori mai mare decît suma primită anual ca ajutor internaţional de către ţările în curs de dezvoltare. Peste jumătate din populaţia lumii supravieţuieşte din mai puţin de doi dolari pe zi, ceea ce înseamnă, în mare, aceeaşi sumă pe care o primeau la începutul anilor ’70. Între timp, procentul de la vîrf, de 1 la sută din familiile lumii a treia, deţine între 70 şi 90% din toate resursele financiare private şi proprietăţile din ţările lor; procentul efectiv este în funcţie de ţara respectiva.
Ingeniozitatea construcţiei acestui imperiu modern îi eclipsează pe centurionii romani, pe conchistadorii spanioli şi pe coloniştii europeni din secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea. Noi, AE, sîntem deosebit de abili; am învăţat din istorie. Astăzi, nu mai purtăm săbii. Nu mai purtăm armuri sau haine care să ne scoată în evidenţă, în ţări precum Ecuadorul, Nigeria, Indonezia ne îmbrăcăm asemenea profesorilor sau proprietarilor de magazine de acolo. În Washington şi Paris, arătăm ca nişte birocraţi din guvern sau ca nişte bancheri. Părem modeşti, normali. Vizităm şantiere în proiectare şi cutreierăm prin satele sărace. Proclamăm altruismul, discutăm cu ziarele locale despre minunatele acţiuni umanitare întreprinse de noi. Acoperim mesele de conferinţă ale comisiilor guvernamentale cu hîrtiile noastre şi cu proiectele noastre financiare, şi ţinem cursuri la Harvard Business School despre miracolele macroeconomiei. Sîntem în legalitate, lucrăm pe faţă. Sau aşa ne autozugrăvim şi aşa sîntem acceptaţi. Acesta este felul în care funcţionează sistemul. Rareori recurgem la ceva ilegal, deoarece sistemul însuşi este construit pe subterfugii, fiind prin definiţie unul legitim.
În orice caz – şi acesta este un avertisment foarte serios – dacă noi dăm greş, o rasă cu mult mai ticăloasă intră în scenă, aceia cărora AE le spun şacalii, bărbaţi care descind direct din acele imperii timpurii. Şacalii se află întotdeauna undeva, pîndind din umbră. Cînd apar ei, şefi de state sînt îndepărtaţi sau mor în „accidente”10 violente. Şi dacă se întîmplă ca vreun şacal să dea greş, aşa cum au făcut-o în Afganistan şi în Irak, atunci reapar vechile modele. Cînd şacalii eşuează, tineri americani sînt trimişi să ucidă şi să moară.
Nu aveam nici cea mai vagă idee că existau sute de femei şi bărbaţi împrăştiaţi pretutindeni în lume, care lucrau pentru firme de consultanţă şi pentru alte companii private, oameni care nu primeau niciodată nici o centimă de la nici o agenţie guvernamentală şi care serveau, totuşi, interesele imperiului.
meseria mea avea două obiective principale. Primul era să justific împrumuturi internaţionale uriaşe care erau direcţionate înapoi către MAIN sau alte companii din SUA (cum ar fi Bechtel, Halliburton, Stone&Webster şi Brown&Root) prin proiecte gigantice de inginerie tehnologică şi construcţii. În al doilea rînd, trebuia să lucrez pentru a falimenta ţările care obţineau împrumuturile (bineînţeles, după ce ar fi achitat sumele pentru MAIN şi alţi contractori din SUA), astfel încît să fie obligate pentru totdeauna la creditorii lor şi să devină ţinte uşoare, în cazul în care era nevoie de anumite favoruri, printre care baze militare, voturi în ONU sau accesul la ţiţei sau alte resurse naturale.
Slujba mea era să analizez efectele investiţiilor de miliarde de dolari într-o ţară. Şi, la modul mai specific, eu trebuia să concep studii care să proiecteze o creştere economică în viitorii douăzeci-douăzeci şi cinci de ani şi care să evalueze impactul pe care l-ar putea avea diferitele proiecte. De exemplu, dacă se lua decizia de a împrumuta unei ţări un miliard de dolari pentru a-i convinge pe liderii acesteia să nu susţină Uniunea Sovietică, eu trebuia să compar beneficiile acelei investiţii într-o uzină electrică cu beneficiile investiţiei într-o reţea naţională de căi ferate sau într-un sistem de telecomunicaţii. Sau mi se spunea că acelei ţări i se oferea ocazia de a i se furniza un serviciu public modern de electricitate, iar mie îmi revenea sarcina de a demonstra că acel sistem va avea drept rezultat o creştere economică suficientă pentru a justifica împrumutul. Factorul primordial, în fiecare caz, era produsul intern brut. Proiectul care avea drept rezultat cea mai mare medie anuală a PIB, era cîştigător. Dacă nu exista decît un singur proiect, trebuia să demonstrez că dezvoltarea acestuia va aduce beneficii importante PIB-ului.
Aspectul ţinut sub tăcere al fiecăruia dintre aceste proiecte era acela că, prin ele, se intenţiona crearea unor profituri uriaşe pentru contractori, precum şi pentru o mînă de familii bogate şi influente din ţara care primea împrumutul, în timp ce se asigura dependenţa financiară pe termen lung şi, prin urmare, loialitatea politică a guvernelor de pretutindeni. Cu cît împrumutul era mai mare, cu atît era mai bine. Faptul că povara datoriei apăsînd pe spinarea unei ţări îi priva pe cetăţenii acesteia de servicii de sănătate, de educaţie şi de alte servicii sociale timp de decenii, nu era luat în consideraţie.
Motivul pentru care SUA instaleaza ambasade peste tot în lume este acela de a servi propriile interese, care, pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, au însemnat transformarea Republicii americane într-un imperiu global. În ciuda atestatelor de tot felul, astfel de oameni sînt la fel de ignoranţi ca şi coloniştii din secolul al XVIII-lea care credeau că indienii care luptau pentru a-şi apăra pămînturile erau unelte ale diavolului.
Sîntem plătiţi – bine plătiţi – ca să escrocăm ţările de pe glob de miliarde de dolari. O mare parte din misiune este să-i încurajezi pe liderii cat mai multor tari să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. În final, respectivii lideri sînt ademeniţi într-o reţea de datorii care ne asigură loialitatea lor. Îi putem folosi oricînd dorim – pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În schimb, aceşti lideri îşi susţin poziţiile politice, punînd la dispoziţia cetăţenilor ţărilor lor parcuri industriale, centrale electrice şi aeroporturi. Între timp, posesorii companiilor de inginerie tehnologică şi construcţii se îmbogăţesc serios.
Profesorii de la universitate nu înţeleseseră adevărata esenţă a macroeconomiei, şi anume că, în multe cazuri, a ajuta o economie să crească îi îmbogăţeşte numai pe cei cîţiva din vîrful piramidei, în timp ce pe aceia de jos nu-i ajută în nici un fel, ba poate chiar îi coboară şi mai mult. Într-adevăr, de cele mai multe ori, promovarea capitalismului are drept rezultat un sistem care seamănă cu societăţile feudale din evul mediu. Dacă vreunul dintre profesorii mei ar fi ştiut acest lucru, nu l-ar fi recunoscut în nici un caz — probabil din cauză că marile corporaţii şi indivizii care le conduc finanţează facultăţile.
(…)
Proprietarii de întreprinderi îmi dădeau planuri pe 5-10 ani, bancherii aveau diagrame şi grafice, iar guvernanţii îmi furnizau liste de proiecte care erau în curs de a părăsi planşele de desen pentru a deveni motoare ale creşterii economice. Tot ceea ce îmi furnizau aceşti lideri ai comerţului şi guvernului şi tot ceea ce îmi spuneau ei în timpul discuţiilor indica faptul că Java era pe drumul către – poate – cel mai mare boom al tuturor economiilor din lume. Nimeni – nici măcar o singură persoană – nu a pus la îndoială vreodată această premisă şi nici nu mi-a dat vreo informaţie negativă. Pe cînd mă întorceam spre Bandung însă, m-am trezit analizînd toate aceste experienţe trăite; ceva era extrem de neplăcut. Mi-a venit în minte că tot ceea ce făceam eu în Indonezia era mai mult un joc decît o realitate. Era ca şi cum am fi jucat pocher. Ne ţineam cărţile ascunse. Nu puteam avea încredere unii în alţii şi nici nu puteam conta pe veridicitatea informaţiilor pe care ni le comunicam. Şi totuşi, acest joc era al naibii de serios, iar rezultatul lui, timp de decenii de acum încolo, avea să aibă un impact asupra a milioane de vieţi.
(…)
Cine trage foloase de pe urma războiului şi a producţiei de arme în masă, de pe urma îndiguirii rîurilor şi a distrugerii mediului şi culturilor indigene. Am început să urmăresc cine beneficiază cînd sute de mii de oameni mor din cauza hranei insuficiente, a apei poluate sau a bolilor pentru care există totuşi un leac. Încetul cu încetul, am ajuns să înţeleg că, în cele din urmă, nimeni nu are nici un avantaj, dar că, pe termen scurt, se dovedeşte că, cel puţin din punct de vedere material, beneficiază doar aceia din vîrful piramidei.
Alte articole
Daca ti-a placut acest articol, il poti trimite!
Loading ...
Frumos scris. Felicitari pentru articol.