Partidul Național Democrat Creștin
Exploatarea serioasă a petrolului în bazinul amazonian ecuadorian a început la sfârşitul anilor 1960, iar rezultatul a fost cumpărarea masivă pe care clubul restrâns al familiilor care conduceau Ecuado- rul a jucat-o pe mâna băncilor internaţionale. Aceşti indivizi şi-au împovărat ţara cu uriaşe datorii, bazându-se pe promisiunea obţinerii veniturilor din petrol. Drumuri şi parcuri industriale, baraje hidroelectrice, sisteme de distribuţie şi transport şi alte proiecte s-au ivit instantaneu în toată ţara. Companiile internaţionale de con- strucţii şi inginerie tehnică au dat lovitura, îmbogăţindu-se peste noapte — încă o dată.
Presedintele Ecuadorului, Jaime Roldos, profesor universitar şi avocat, în vârstă de vreo patruzeci de ani, in lupta cu marile companii de petrol ale SUA. îşi stabilise o reputaţie de populist şi naţionalist, o persoană care credea cu putere în drepturile celor săraci şi în responsabilitatea poli- ticienilor de a folosi cu prudenţă resursele naturale ale ţării. Când, în 1978, şi-a început campania pentru preşedinţie, el a captat atenţia conaţionalilor săi şi a cetăţenilor din celelalte ţări în care petrolul era exploatat pentru interese străine – sau în care oamenii doreau independenţa faţă de puternicele forţe din exterior. Roldos era unul din rarii politicieni moderni care nu se temea să se opună status quo-ului. Vâna companiile petroliere şi sistemul, deloc subtil, care le sprijinea.
De exemplu, a acuzat Summer Institute of Linguistics (SIL) – un grup cu o misiune evanghelică din SUA – de o colaborare ticăloasă cu companiile petroliere. Misionarii de la SIL intrasera în Ecuador, ca şi în multe alte ţări, sub pretextul de a studia, înregistra şi traduce limbile indigene.
SIL lucrase mult timp cu tribul Huaorani din regiunea bazinului amazonian, în primii ani de exploatare petrolieră, când s-a înregis- trat apariţia unui eveniment repetat cu o frecvenţă dubioasă. De fiecare dată când seismologii raportau la sediul unei corporaţii că o anumită regiune are caracteristici care indicau o probabilitate ri- dicată de a conţine petrol în subsol, SIL intervenea şi îi încuraja pe indigeni să se mute de pe acel teritoriu în rezervaţiile misionare; aco- lo ei aveau să primească mâncare, adăpost, haine, medicamente şi educaţie în stil misionar, gratuit. Condiţia era ca aceştia să-şi doneze pământurile companiilor petroliere.
Circulau o mulţime de zvonuri că misionarii de la SIL foloseau o gamă întreagă de tehnici necinstite pentru a convinge triburile să-şi abandoneze căminele şi să se mute în rezervaţii. O istorie repetată frecvent era aceea că ei donau mâncare împănată din greu cu laxative – apoi ofereau doctoriile care să trateze epidemia de diaree. Pe întreg teritoriul tribului Huaorani, SIL a paraşutat coşuri de mâncare cu fund dublu, conţinând mici emiţătoare radio; receptoarele din staţiile de comunicare extrem de sofisticate, folosite de personalul militar american de la baza armatei din Shell, erau reglate pe frec- venţa emiţătoarelor. De fiecare dată când un membru al tribului era muşcat de un şarpe veninos sau se îmbolnăvea grav, un reprezentant de la SIL sosea imediat cu vaccinul antiveninos sau cu medicamentele potrivite de cele mai multe ori folosind chiar elicopterele companiilor petroliere.
în acele zile de la începuturile exploatării petroliere, cinci misionari SIL au fost găsiţi morţi, cu săgeţi tip Huaorani înfipte în trupuri. Mai târziu, Huaoranii au susţinut că au făcut acest lucru pentru a-i avertiza pe cei de la SIL să îi lase în pace. Mesajul nu a fost luat în seamă. Mai mult, el a avut efectul contrar. Rachel Saint, sora unuia dintre bărbaţii ucişi, a făcut un turneu în Statele Unite, apărând pe posturi de televiziune naţionale pentru a strânge bani şi a sprijini SIL şi companiile petroliere, care, afirma ea, îi ajutau pe aceşti „sălbatici” să devină civilizaţi şi educaţi.
SIL a primit finanţare prin donaţii Rockefeller. Jamie Roldos a susţinut că aceste legături cu Rockefeller dovedeau că, de fapt, SIL nu era decât o faţadă pentru furtul pământurilor indigene şi pentru promovarea exploatării ţiţeiului; vlăstarul familiei, John D. Rockefeller, fondase Standard Oil — care mai târziu a renunţat în favoarea celor mari, printre care Chevron, Exxon şi Mobil.
Presedintele Jaime Roldos avansa. El îşi luase în serios promisiunile din campanie, fiind pe cale să lanseze un atac complex asupra companiilor de petrol. Părea să înţeleagă clar nişte lucruri pe care mulţi dintre cei aflaţi pe ambele maluri ale Canalului Panama le ignoraseră fie din greşeală, fie intenţionat. El înţelegea curentele subterane care ameninţau să transforme lumea într-un imperiu global şi să-i re- trogradeze pe cetăţenii ţării sale, oferindu-le un rol minor, apropiat de servitute.
în noiembrie 1980, Carter a pierdut alegerile prezidenţiale în faţa lui Ronald Reagan. Tratatul privind Canalul Panama, pe care îl re- negociaseră el cu Torrijos, situaţia din Iran şi, în special, ostaticii ţinuţi în Ambasada Statelor Unite şi încercarea eşuată de a-i salva, fuseseră factori decisivi. In orice caz, se mai întâmpla ceva, mult mai subtil. Un preşedinte, al cărui ţel cel mai important era pacea mon- dială şi care era hotărât să reducă dependenţa SUA faţă de petrol, era înlocuit cu un om care credea că locul cuvenit Statelor Unite se afla în vârful piramidei mondiale, constituite pe forţa militară, şi că a controla câmpurile petrolifere, indiferent unde se aflau, făcea parte din al nostru Manifest Destiny. Un preşedinte care instalase panouri solare pe acoperişul Casei Albe era înlocuit cu unul care, imediat după ce s-a instalat în Biroul Oval, a pus să fie scoase acestea.
Reagan, pe de altă parte, era în mod indiscutabil un constructor al imperiului global, un slujitor al corporatocraţiei. La vremea alegerii sale, mi s-a părut convenabil faptul că fusese actor la Hollywood – un om care urmase ordinele primite de la potentaţi şi care ştiuse cum să se orienteze. Aceasta avea să fie semnătura lui. El avea să livreze pentru cei care făceau un du-te-vino între birourile de preşe- dinţi executivi, consiliile băncilor şi sălile guvernamentale. Avea să-i servească pe cei care păreau să-1 ajute, dar care, de fapt, conduceau guvernul — oameni ca vicepreşedintele George W. H. Bush, secreta- rul de stat George Schultz, Secretarul apărării Caspar Weinberger, Richard Cheney, Richard Helms şi Robert McNamara.
Ce vroiau ei? Un Stat American care să controleze lumea şi toate resursele ei, o lume care să răspundă la comenzile Americii, o armată americană care să impună regulile făcute de americani şi un sistem de comerţ internaţional şi bancar care să susţină America la preşedinţia imperiului global.
La începutul anului 1981, administraţia Roldos şi-a prezentat în faţa Congresului ecuadorian noua lege privind hidrocarburile. Dacă aceasta ajungea să fie implementată, atunci ea avea să reformeze relaţiile ţării cu companiile de petrol. Conform multor standarde, aceasta putea fi considerată revoluţionară şi chiar radicală. Ea viza, desigur, schimbarea felului în care se făceau afacerile. Influenţa ei avea să se răspândească dincolo de graniţele Ecuadorului, în mare parte din America Latină şi în întreaga lume.
Companiile petroliere au reacţionat previzibil – au tras toate frânele. Oamenii lor de la relaţii publice s-au apucat de treabă pentru a-1 dis- credita pe Jaime Roldos, iar cei care făceau lobby pentru ei au apărut în Quito şi la Washington cu serviete pline de ameninţări şi mite. Au încercat să-1 zugrăvească pe primul preşedinte al Ecuadorului ales în mod democratic, în vremurile moderne, ca pe un al doilea Castro. Dar Roldos nu avea să cedeze în faţa intimidărilor, răspunzând prin denunţarea conspiraţiei dintre politică şi petrol şi religie. El a acuzat în mod deschis Summer Institute of Linguistics de a fi colaborat în secret cu companiile petroliere şi apoi, făcând o mişcare extrem de curajoasă – sau poate necugetată, – el a ordonat celor de la SIL să părăsească ţara.
La numai câteva săptămâni după ce a trimis pachetul de legi la Con- gres şi la câteva zile după ce i-a expulzat pe misionarii de la SIL, Roldos i-a avertizat pe străinii care aveau interese în Ecuador, inclu- siv companiile de petrol, dar fără a se limita la acestea, că dacă nu aveau să implementeze proiecte care să-i ajute pe cetăţenii ţării, vor fi forţaţi, la rândul lor, să părăsească teritoriul acesteia. El a ţinut un discurs important pe Stadionul Olimpic Atahualpa din Quito, după care a plecat spre o restrânsă comunitate din sudul Ecuadorului.
A murit acolo, într-un îngrozitor accident de elicopter, pe 24 mai 1981.
Lumea a fost şocată. Locuitorii Americii Latine erau revoltaţi. Ziarele din întreaga emisferă titrau: „Asasinat CIA!” La faptul că Washingtonul şi companiile de petrol îl urau se adăugau şi destule circumstanţe care păreau să sprijine aceste acuzaţii, iar aceste suspi- ciuni căpătau o şi mai mare greutate pe măsură ce începeau să fie cu- noscute şi alte lucruri. Nu s-a dovedit niciodată nimic, dar martori oculari au afirmat că Roldos i-a avertizat dinainte despre încercări de asasinat şi că îşi luase precauţii, inclusiv călătoria cu două elicoptere, în ultimul moment unul dintre ofiţerii săi de securitate îl convinsese să urce la bordul elicopterului-momeală. Cel care sărise în aer.
în ciuda reacţiei internaţionale, ştirile ajungeau cu greu în presa din SUA.
Osvaldo Hurtado a devenit preşedintele Ecuadorului. El a reabili- tat Summer Institute of Linguistics şi companiile petroliere care îl sponsorizau. Până la sfârşitul anului, a lansat un program ambiţios de mărire a forărilor petroliere executate de Texaco şi de alte compa- nii străine în Golful Guayaquil şi în Bazinul Amazonului.
Omar Torrijos, elogiindu-l pe Roldos, l-a numit „fratele” său. El a mai mărturisit şi că avea coşmaruri despre propria sa asasinare; se vedea căzând din cer într-o uriaşă minge de foc. Fusese o adevărată profeţie.
Noua administraţie a lui Reagan, la care se adăuga imaginea de cowboy de Hollywood improvizat, era vehiculul ideal pentru a transmite un asemenea me- saj. Şacalii se întorseseră şi voiau ca acest lucru să fie ştiut de Omar Torrijos sau de oricine altcineva ar mai fi avut fie doar şi ideea de a se alătura unei cruciade împotriva corporatocraţiei.
Torrijos (presedintele Panama) nu putea fi însă îngenuncheat. Ca şi Roldos, el refuza să se lase intimidat. La rândul lui, eliminase Summer Institute of Lingu- istics şi refuzase cu încăpăţânare să cedeze la insistenţele administra- ţiei Reagan de a renegocia tratatul privind Canalul.
La două luni după moartea lui Roldos, coşmarul lui Omar Torrijos a devenit realitate.
A murit într-un accident de avion la 31 iulie 1981.
Oamenii de pretutindeni au deplâns moartea acestui om, care-şi câştigase reputaţia de apărător al celor săraci şi defavorizaţi, şi au cerut cu insistenţă Washingtonului să deschidă o anchetă asupra activităţilor CIA. In orice caz, aşa ceva nu avea să se întâmple. Erau mulţi cei care îl urau pe Torrijos, iar lista includea persoane cu o putere incredibilă, înainte de moartea sa, se ştia că era detestat de preşedintele Reagan, de vicepreşedintele Bush, de Secretarul apărării, Weinberger, şi de Consiliul Şefilor de Personal, ca şi de executivii unor companii puternice.
Grupul Bechtel, Inc. era un exemplu important de relaţie amiabilă între o companie privată şi guvernul SUA. Cunoşteam prea bine Bechtel; deseori, noi, cei de la MAIN, lucram foarte aproape de ei, iar arhitectul-şef de acolo mi-a devenit prieten apropiat. Bechtel era compania de inginerie şi construcţii cea mai influentă din Statele Unite. Preşedinţii ei şi directorii executivi îi includeau pe George Schultz şi pe Caspar Weinberger, care îl urau pe Torrijos pentru că începuse să cocheteze îndrăzneţ cu ideea unui plan japonez ce urma să înlocuiască Canalul existent cu unul nou, mai eficient2. O ase- menea mişcare nu numai că transfera proprietatea Canalului de la Statele Unite către Panama, dar îi excludea şi pe cei de la Bechtel de la participarea la proiectul de inginerie extrem de incitant, cu cel mai mare potenţial lucrativ al secolului.
Torrijos îi înfruntase pe oamenii aceştia, şi o făcuse cu graţie, farmec şi cu un minunat simţ al umorului. Acum era mort şi fusese înlocuit cu un protejat, Manuel Noriega, un om căruia îi lipsea inteligenţa, farmecul şi isteţimea lui Torrijos, un om pe care mulţi îl credeau incapabil să li se opună celor alde Reagan, Bush şi Bechtel la nivel mondial.
(John Perkins)
Alte articole
Daca ti-a placut acest articol, il poti trimite!
Loading ...