Partidul Național Democrat Creștin
“Cine uita, nu merită”
Secuii au fost consideraţi în Ungaria Medievală naţiune diferită de maghiari, potrivit edictului Unio Trio Nationum (Uniunea celor trei naţiuni), emis în 1438 şi care stabilea drepturile naţiunilor recepte, saşii, secuii şi maghiarii. În decursul timpului, sub presiunea autorităţilor statale maghiare, secuii au fost asimilaţi cultural şi lingvistic maghiarilor
Izvoarele istorice ulterioare (Anonymus, Simion de Kéza, Kálti Márk, Tarih-i Üngürüsz) susţin că la descălecatul maghiar din 896 secuii erau deja în Bazinul Carpatic. Anonymus este denumit notarul anonim al regelui Béla al III-lea al Ungariei (1173-1196), autor al cronicii maghiare Gesta Hungarorum – scrisă pe la 1200 pe baza unor izvoare anterioare.
Toti carturarii, calatorii, condottierii care au strabatut spatiul romanesc au constatat unicitatea secuilor, ca si a sasilor (alt element de colonizare), implanturi catolice în mediul romanesc.
Zeci de argumente stiintifice demonstreaza ca secuii din Romania n-au fost si nici macar n-au devenit maghiari, ci maghiarofoni. Din punct de vedere rasial, ungurii au fort mongoloizi, in timp ce secuii, nord-europizi. Cronica pictata de la Viena ne prezinta ungurii asa cum erau pe timpul stabilirii in Campia Panonica, in secolul IX e.n.: de statura mica, cu fete rotunde, pometi proeminenti, ochi migdalati, mustati rare si lungi, par negru. Secuii insa au toate semnele distinctive ale rasei ariene: statura inalta, figura ovala, par blond sau castaniu, ochi albastri, verzi sau caprui, pilozitate normala.
Pana in secolul XIX e.n., maghiarii i-au tratat pe secui ca pe o etnie distincta, cu obligatii si drepturi specifice, stipulate prin legi. In imperiul austro-ungar, secuii prestau serviciu graniceresc, fapt pentru care erau exonerati de taxe si impozite pe care populatia maghiara le platea. Ei aveau drept de a-si construi propriile cetati si de a-si judeca principiile in propriile instante, in fata juzilor scaunali. Nobilimea secuiasca nu era judecata dupa aceleasi legi cu cea maghiara. De exemplu, nobilul secui Gheorghe Doja, conducatorul razboiului taranesc din 1514, a fost ucis in chinuri cumplite, in timp ce, pentru fapte similare, nobilii maghiari erau decapitati, fara suplicii.
Unitati de secui au luptat in oastea lui Stefan cel Mare, iar artileria de la marea batalie de la Calugareni (13/23 august 1595) a fost integral secuiasca. Comandantul ei, viteazul secui Albert Király, a raspuns sugestiei voievodului Mihai Viteazul de a se retrage din campul de lupta, deoarece era ranit, astfel: Secuiul pleaca de pe campul de batalie numai victorios sau mort.
Catre finele secolului XVI e.n., fratii Sigismund si Andrei Bathory, nobili maghiari, au declansat represiunea impotriva secuilor: le-au distrus o parte din cetati, au incercat sa le impuna si alte dari, alaturi de traditionala “dare a boilor,” pe care fiecare familie de secui o facea cu ocazia inscaunarii unui nou rege in Ungaria, si le-au afectat privilegiile graniceresti.
Secuii au ripostat cu mult curaj: l-au decapitat pe Andrei Bathory si s-au unit cu Mihai Viteazul, in care vedeau un sprijin al idealurilor lor de independenta. Urmatoarele doua secole au fost pline de revolte secuiesti impotriva dominatiei austro-ungare. In marele razboi al Curutzilor (1703-1711), secuii s-au unit cu romanii, au eliberat Transilvania, au impus administratie romano-secuiasca si au batut moneda proprie, cu deviza Pro Libertate.
Secuii n-au putut fi infranti cu forta armelor. Din aceasta cauza, incepand din secolul XVIII e.n., impotriva lor s-a declansat un perfid proces de maghiarizare cu ajutorul religiei. Procesul de maghiarizare s-a intensificat dupa Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), deoarece populatia maghiara de pe teritoriul Transilvaniei era prea redusa si avea nevoie de infuzia de sange proaspat. Autoritatile Romane n-au intervenit in acest proces, lasand secuilor libertate de alegere. Nici guvernarea comunista n-a oprit maghiarizarea secuilor, ci a permis propaganda in aceasta directie, chiar din partea unor inalti activisti maghiari ai PCR (in special Janos Fazekas). Unii activisti PCR de origine maghiara, cu ascunse conceptii revizioniste, au afectat economic populatia din Secuime, refuzand importante investitii centrale in stat, sub pretextul ca se descurcau cu fonduri locale. In fapt, ei urmareau revenirea dezvoltarii economice a acestei regiuni, activitate care ar fi atras si populatie romaneasca din alte judete, precum si legarea de glie a secuilor, cu scopul de a-i manipula catre maghiarizare, in mod special prin preoti.(Pavel Coruț)
Catolicizati de unguri, acceptati ca aliati, în calitate de “natiune” medievala, secuii au continuat sa fie, etnic, altceva. Pentru ca, în afara de rune, secuii au continuat sa aiba o limba a lor, un port si obiceiuri proprii, înca vizibile în secolul XVI, pe cale de disparitie în veacurile XVII-XIX si de care numai unii batrani îsi mai amintesc astazi, în zona Ciucului, într-atat de eficace a fost procesul de ungurizare, sustinut în primul rand de biserica, atat cea catolica, cat si, ulterior, cea reformata. Faptul ca ei însisi se numesc înca, astazi, secui atesta însa persistenta constiintei unei deosebiri fundamentale fata de populatia ungureasca, a unei etnii originare distincte.
Cunoscator profund al realitatilor transilvane, marele carturar umanist Antonius Verantius (Anton Verancsics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, ca secuii “se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile si felul lor de a trai; afara de religie, si nu se aseamana nicidecum, nici ca limba, cand vorbesc dupa chipul stramosilor”.
Pe aceeasi linie, Nicolae Romanul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul sau, observa la secuii supusi ofensivei ungurizarii ca au înca “unele cuvinte proprii neamului lor”. Carturarii umanisti îi defineau în unanimitate drept oameni facuti pentru razboi, un “neam de oameni crunti” (P. Ranzanus), “aspru si aprig, ca si nascut pentru lupta” (Georg Reichertorffer), cu “oameni cranceni si razboinici” (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistenta îndelungata în fata ungurizarii si pastrarea privilegiilor pe care regalitatea si marea nobilime ungureasca au fost silite sa li le recunoasca permanent.
Practic, pana tarziu, în epoca moderna, împletindu-si istoria cu aceea a romanilor autohtoni si majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalitatii magnatilor unguri si patriciatului sasesc, secuii s-au bucurat “de legi si obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împartindu-si “între ei mostenirile si slujbele pe triburi si spite de neam” (A. Possevino). Folositi exclusiv în slujbe militare, si-au pastrat calitatea de oameni liberi, traind în continuare “dupa legile si moravurilor lor” (Georg Reichertorffer).
Si aceasta perpetuare a unor caracteristici ale organizarii primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al pastrarii individualitatii lor fata de mai puternicul aliat maghiar, al continuitatii secuiesti si evitarii procesului de topire etnica în procesul de formare în secolele X-XVI a poporului modern ungar. Situatie de exceptie la care o contributie de cea mai mare importanta si-a adus-o si marginalizarea lor, plasarea geo-politica “la marginea” (Francesco della Valle) teritoriilor controlate politico-militar de sefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungara.
La baza colaborarii lor militare cu maghiarii, apoi cu ungurii au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relatii de inechitate, întrucat prioritatea în teritoriile cucerite a alegerii zonelor de pasunat o aveau capeteniile maghiare si abia dupa aceea “si celelate neamuri si-au ales locuri unde le-a placut”.
Traind alaturi de romani, initial în Maramures si Bihor, apoi în teritoriile central si ulterior est-transilvane în care locuiesc si astazi, secuii au împrumutat de la acestia numeroase elemente de limba, port cultura materiala si spirituala, identificandu-se permanent în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungara ai Transilvaniei, care au cautat sa le anuleze privilegiile initiale, atentand la libertatea lor, cu interesele poporului roman. (Mircea Dogaru)
Alte articole
Daca ti-a placut acest articol, il poti trimite!
Loading ...
rasei ariene??? Haoleo, dom’ Dogaru, pai ce facem? A mai fost unu’ care vorbea de “rasa ariana”… si ati vazut ce a iesit…:)